educatie, compasiune

In ultimele zile mi-au tot venit in minte ganduri insistente, pe care am decis sa le impartasesc prin acest post, cu privire la sistemul educational. Reflectiile mele se refera la aspectele mai putin pozitive, desi exista si multe parti bune, stiu. In primul rand, observ de multe ori ca oamenii din mediul academic fac din metode si metodologie un scop in sine, si scapa din vedere faptul ca scopul final este altul. Spre exemplu, limbajul pompos reprezinta un scop in sine, consumand mai multa energie "ambalajul" ideii, decat ideea in sine. Nu ma refer la cazurile in care limbajul de specialitate este util in reflectarea clara a unei idei, si cand precizia conceptuala este absolut necesara, ci la cazurile in care termenii greoi sunt folositi doar de dragul de a fi folositi. Sau, situatia mult mai deranjanta cand o lucrare este valorificata pentru forma, structura ei si nu pentru ideile transmise, nici macar sanctionata pentru ca in fapt nu se transmite nicio idee... Cred ca lucrurile ar trebui sa fie simple si ca memele ar trebui transmise cat mai simplu si mai eficient, altfel lucrurile vor merge si mai mult in directia nepotrivita. Adica oamenii sa isi foloseasca energia, resursele, in lucruri inutile. Trebuie dat un sens existentei, insa eforturile trebuie indreptate spre scopul suprem de a face lucruri cu adevarat bune pentru semenii nostri, pentru generatiile ce vor urma si pentru lumea in care traim. Pe urma, ceva mult mai evident reprezinta proiectele, proiectelele, rapoartele, lucrarile facute fara niciun rost. A, ba da, pentru notare, deci fara niciun rost, de fapt. Insist pe faptul ca mai presus de toate obiectivele care ne ajuta sa ne infaptuim proiectul vietii noastre trebuie sa fie contributia noastra la o lume mai buna, autentica, sincera, pozitiva, libera, deschisa in care sa respiram spontaneitatea, creativitatea, usuratatea, mult mai des decat stereotipurile si atitudinile negative. Spun asta pentru ca mi-e tot mai clar ca ne ferim cat putem de sentimentul de compasiune si de iertare profunda a celor din jurul nostru, invinuind nejustificat, rationalizand, judecand sau proiectand trasaturile noastre refulate doar pentru a ne scuti de durerea care ne-ar provoca-o constientizarea faptului ca cei din jurul nostru sufera si trebuie sprijiniti, ajutati, indrumati, intelesi (si asta este, cu adevarat, greu). Un exemplu care imi vine in minte (foaarte proaspat) este un betiv care statea trist si amarat intr-un colt de strada, si care pe langa drama propriei vieti mai trebuie sa suporte si privirile dezaprobatoare si culpabilizatoare ale oamenilor seriosi care trec pe langa el. Evident ca nu trebuie felicitat, dar nici nu trebuie criticat si acuzat. A spune si-a facut-o cu mana lui, e problema lui, ce eu il pun sa bea sau ce, nu poate sa se controleze si sa se duca la munca e un mod prin care evitam sa empatizam cu el, sa ne gandim cata suferinta cara dupa el, care atat e de greu de suportat incat are nevoie sa bea ca sa uite. Este fragil, sufera, nu stie ce sa faca, cum sa faca, si mai mult ca sigur se uraste mai mult decat il uram noi toti la un loc... Odata ce privim lucrurile din perspectiva asta, devenim mai sensibili la greutatile celor din jur si incetam a fi critici si rai, doar ca fericirea noastra egoista este serios perturbata... motiv pentru care facem asta foarte rar sau chiar deloc. Pare ca am deviat putin, dar mi-am urmarit firul gandirii si ideile s-au legat asa... Am reusit mai mult sau mai putin sa le imbrac in cuvinte, sper doar ca au ajuns la voi si ca v-am pus nitel pe ganduri.